Reflecții Valorile neamului

,,Scrisoare de dragoste” pentru cei adormiți

Viața și moarte sunt lucruri care ne marchează existența. Viața este o mare taină. La fel și moartea, un mister. Toate au vremea lor și de aceea capacitatea de a înțelege aceste lucruri nu o poți avea la orice vârstă. Vorba marelui scriitor Ion Creangă, fiecare vârstă cu preocupările ei:,,Ce-i pasă copilului când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mâine, sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire. Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal de cei mai straşnici, pe care aleargă, cu voie bună, şi-l bate cu biciul şi-l struneşte cu tot dinadinsul, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ia auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băţ îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului…Dacă-i copil, să se joace, dacă-i cal, să tragă şi dacă-i popă, să citească…”

Când suntem copii înțelegem lucrurile prin ochii copilariei fără griji și probleme, iar când ne maturizăm, viața ne învață cum și în ce fel stau lucrurile. Indiferent din ce mediu provenim fiecare, sau condițiile pe care le-am avut la dispoziție, pentru buna dezvoltare fizică-psihică sau factorii care ne-au influențat  ereditatea, caracterul, educația până la urmă toți am avut sau încă avem niște îngeri păzitori de la Dumnezeu care se numesc Mamă și Tată.

Cu acești îngeri creștem, învățăm alfabetul, citim cărți, îngrijim gospodăria, facem drumeții, mergem în excursii, la munte, la mare, râdem, plângem, trăim împreună  o viață și devenim oameni maturi. Părinții, îngerii pământeni, ne sunt alături din prima clipă a vieții noastre și parcurg alături de noi, cele mai importante evenimente din viața noastră: majorat, zile onomastice, serbări școlare, cununie, căsătorie, botezul nepoților, etc. Necondiționat, cu o dragoste sinceră și devotată ne vegează drumul vieții până la maturitate.

Niciodată nu ai timp să îți imaginezi cum ar arăta viața fără ei, cum e să trăiești fără Mamă sau fără Tată. Nu accepți clipa sau momentul când ei vor pleca într-o altă lume, când trebuie să îți iei  rămas bun de la cele mai importante persone din viața ta, ziua în care îi vei vedea pentru ultima dată. Nu ai cum să înțelegi această durere dacă nu ai trecut prin această situație.

O parte din inimă rămâne întristată, în lacrimi, deoarece o jumatate din suflet, va plânge mereu după cel care ți-a dat viață, te-a crescut, te-a învățat să fi om între oameni. Tristețea din suflet și dorul după ei niciodată nu va dispărea. Înveți doar să trăiești cu acest gol pe care numai Dumnezeu îl mai poate umple, prin nădejdea învierii creștine.

Cum era oare să înțeleg la vârsta adolescenței, durerea bunicii din partea Mamei, când și-a îngropat fiul la o vârstă destul de tânără, sau a străbunicii care ne povestea despre cei doi băieți ai ei, morți în ce-l de-al doilea Război Mondial.

,, Doamne , erau atât de tineri. Ștefan și Costache, 19, respectiv 18 ani. Câtă durere, câte lacrimi am vărsat aștepându-i să se întoarcă. Dar nu s-au mai întors niciodată. Au fost secerați pe câmpul de luptă, în plutonul din prima linie. Când a plecat, Costică mi-a spus: –  Mamă, când o-i vedea că nu mai primești scrisori, să știi că nu mai sunt în viață”.

Greu, inimaginabil de greu suspinul din sufletul unei Mame, dar cine să înțelegă, decât cel care a trăit acea durere. La vârsta de zece ani bunicul din partea Tatălui, Corbu Ghe. Ion, îmi povestea  amintirile dumnealui din război. La 91 de ani era încă lucid, cu trăsături vizibil definite, ale unui bărbat frumos, cu ochi rotunzi, albaștri și calzi, precum un cer senin de primăvară.

Calmitatea, maturitatea, credința și experiența lui de viață ascundea într-un colț de suflet, un cuib de lacrimi. Luptele desfășurate la Cotul Donului – 1942, divizia din care a făcut parte, responsabilitatea pompelor hidraulice și toate pericolele prin care a trecut, mi se părea atunci, în acele seri de vară cu miros de tei, ceva rupt dintr-o poveste de groază ale cărei principale surse de supraviețuire erau virtuțile patriotismului, curajului, credinței în Dumnezeu. Un infern, un iad pe pământ din care nu aveai cum să scapi decât printr-o pronie divină.

Pentru bunicul meu, ca și pentru toți cei care au experimentat perioada războiului, amintirile au rămas dureroase pentru că au fost scrise cu prețul propriei vieți, cu o jertfă a sacrificiului suprem pentru țară, credință și neam. Războiul le-a întipărit în suflet cele mai urâte scene, imagini pline de durere, oameni mutilați în agonia vieții și a moarții, camarazi de front spulberați de obuze, împușcați de ploaia gloanțelor căzute din cer, vaiete de durere și strigăte de ajutor.

Dramele războiului nu pot fi șterse din memoria celor curajoși care au luptat pentru patrie. Cei care au avut șansa să supraviețuiască, să se întorcă de pe front cu vâjâitul morții în urechi, au găsit puterea interioară să le povestească copiilor, nepoților despre acele timpuri.

Credința și simțul umorului au reușit totuși să le păstreze optimismul acestor eroi. Datorită bunicului familia Corbu a primit și o poreclă, pe care locuitorii cei mai în vârsta ai localității din care provin, încă o mai știu.

Eroul meu povestea zâmbind, aventura întoarcerii de pe front, și nu oricum:  călare pe un cal alb a intrat triumfal în satul natal, iar sătenii nerecunoscându-l au spus speriați că s-au întors din nou nemții, a venit Neamțul. De atunci Corbu Ghe.Ion și toată familia a devenit a lui  Neamțu iar eu după Tata, a lui Tudor Neamțu. Și cu această ocazie am explicat pentru cei care mă cunosc pesonal, de unde vine porecla familiei de –  Neamțu.

Vremuri apuse, dar nu uitate. Parcă și acum îmi amintesc masca de gaze pe care bunicul o ținea agățată într-un cui la fereastră, iar eu din când în când, mergeam să o probez. Întotdeauna se amuza, zămbind. Păstra cu sfințenie steaua din bronz, decorația veteranilor de război, primită în semn de recunoștință, distincție acordată tuturor soldaților care au luptat în război. În ochi i se citea nostalgie, emoție, amintiri, sacrificiu.

Cine să înțeleagă sacrificiul acelor timpuri  când generația secolului XXI nu mai îndeplinește nici stagiul militar. Când toată clasa politică vinde bucată cu bucată pământul, poporul și Țara, pădurile, zăcămintele și toate resursele naturale, economice. Alții și-au dat viața pentru integritatea națională, culturală, etnică-religioasă iar conducerea actuală nu știe cum să ne vândă mai repede, cu tot cu țară și tot ce este în ea, străinilor. Ce să mai vorbesc despre educație, sentimente patriotice, dragoste de Țară, pământ, strămoși, jertfă de sine.

Sacrificiul moșilor, strămoșilor, voievozilor, domnitorilor acestei Românii greu încercată de soartă, suspendată în Univers. O Românie sfâșiată, secătuită de vlagă, dezbinată, aflată la o mare răscruce de drum, o mare cumpănă, un fir de ață care oscilează între viață și moarte. Numai Dumnezeu ne mai poate salva din această degradare, denigrare umană, social-politică.

Spune gererațiilor prezente cum au trăit bunicii noștri și prin ce au trecut Mamele care trebuia să înlocuiască absența Tatălui plecat la război, să apere țara Românească. Nu ai cum să înțelegi durerea sau fericirea, dacă nu le trăiești în mod direct, personal. De exemplu, un bărbat nu va înțelege niciodată durerile nașterii unui prunc, niciodată o femeie nu va înțelege spaima, dorul după cei dragi, jertfa unui militar plecat la război. 

Cum să înțelegi fuga, frica Bunicii și a celor cinci copiii rămași acasă în grija Domnului Iisus, îngroziți de alarma raidurilor aeriene care survolau teritoriul din apropierea  caselor și a grădinii în care se ascundeau de teama proiectilelor de mare tonaj. În orice secundă puteau fi spulberați de bombele care picau pretutindeni, inclusiv în jurul buncărelor unde se ascundeau. Zgomotul înfiorător al proiectilelor picate din cer paraliza orice mișcare.

Acele vremuri au fost cu adevărat pline de nesiguranță, teroare. Acum trăim un alt tip de război, și anume unul bacteriologic, ne luptăm cu un alt fel de inamic, versatil, aparent invizibil și cred că ceea ce urmează să trăim noi va fi, cu mult mai cumplit, dramatic decât ce au trăit strămoșii noștri. Atacul nu mai este îndreptat asupra teritoriilor, adică asupra ce ne-au luat deja de bună voie, ci împotriva propriei persoane, a propriei libertăți de mișcare și de expresie. Pentru  cine a trăit în perioada războiului, amintirile i-au marcat pe viața. Și totuși ei au trecut cu stoicism, bărbăție creștină peste toate. Și-au făcut datoria de patrioți și de creștini. Noi în schimb ce facem?

Datoria noastră morală este să nu îi uităm, să nu le ignorăm jertfa pentru care ei și-au sacrificat liniștea și cele mai importante momente din viață. Bunicii ne-au crescut părinții, așa cum au putut i-au educat sănătos, cu bun simț, în iubire și valoare autentică.

Pe bunica  Elena nu am cunoscut-o. A plecat la ceruri când eu aveam doi ani, însă pe bunicul Corbu Ghe. Ion l-am jelit ca un om mare. Aveam doisprezece ani. Am plâns mult în ziua despărțirii. Tata a avut grijă de bunicul meu până în ultima clipă așa cum și eu am avut grijă de Tata.

Atunci nu, dar acum da, mă întrb ce a fost în sufletul tatălui meu când a murit bunicul. Cu siguranță același lucru pe care l-am simțit și eu în momentul când Tata și-a dat ultima suflare. Am fost alături de El așa cum și-a dorit, așa cum mi-am dorit, până în ultima clipă, până când moartea ne-a furat ultima strângere de mână. A fost cel mai greu moment din viața mea, un moment pe care nu îl voi putea uita, o durere pe care nu o poți exprima în cuvinte. Dorul după părinți este un foc care arde neîncetat, este un suspin nepotolit, un cuțit care se răsucește mereu în inimă. Nu vei accepta niciodată că ei nu mai sunt. Te hrănești din amintiri, te apropii mai mult de Dumnezeu.

Încerci să faci ceva pentru ei, să păstrezi legătura, amintirea mereu vie, să înțelegi mai mult rostul, importanța rugăciunii  pentru și în numele sufletelor celor adormiți. Pe toți trebuie să îi pomenim în rugăciuni, după nume, pomelnic, pentru toți trebuie să ne rugăm. Oare cât timp au așteptat ei această oază de binețe. Este extrem de împortant să facem milostenie și să dăm de pomană în numele lor. Rugându-ne pentru cei adormiți, ne rugăm implicit pentru noi, însemnând o jertfă de mare preț în fața lui Dumnezeu.

Da, rugăciunea pentru cei adormiți străbate cerurile într-o secundă și ajunge direct la sufletele lor. Biserica și sfânta tradiție ortodoxă poartă de grijă prin slujbe speciale, periodice, anuale pentru sufletele tuturor celor care au adormit din toate timpurile: frați creștini, martiri, eroi, voievozi, mucenici, ierarhi, monahi și monahii.

Într-o zi și noi vom fi în acel loc al veșniciei. Viața și moartea îți schimbă percepția asupra tuturor lucrurilor, la 180 de grade. Suferința te învață arta de a înțelege, arta tăcerii. Tradiția Bisericii Ortodoxe poartă o grijă deosebită pentru sufletele celor adormiți pomenindu-i la fiecare Sfântă Liturghie, dar și cu ocazia săvârșirii slujbelor de parastas.

Acest obicei nu prea este întâlnit la alte popoare sau în alte religii, nu în această formă liturgică complexă. Pomenirea celor adormiți este o jertfă de care familia trebuie să se îngrijească cu seriozitate deoarece, suntem direct responsabili pentru binele pe care îl putem face pentru mântuirea celor adormiți. A ne ruga pentru cei adormiți presupune împlinirea dragostei față de aproapele nostru și de noi înșine, reprezintă o dragoste jertfelnică și în același timp o faptă plină de folos duhovnicesc. Rugându-te pentru ei te rogi implicit pentru tine.

Rânduiala parastaselor, cultul acesta liturgic al slujbelor pentru cei adormiți nu sunt altceva decăt un  ajutor, o gură de oxigen și o cale spre rai pentru sulfetele celor dragi. Noi trebuie să îi pomenim prin jertfa personală (colivă din grâu, pomelnic, milostenie, lumânări) iar preoții să facă rugăciuni pentru iertarea păcatelor și dobândirea vieții celei veșnice.

Parastasele, coliva din grâu este jertfa celor vii pentru cei adormiți. Această orânduială a apărut în jurul anului 361-363, la cincizeci de ani după moartea Sfântului Teodor Tiron, în vremea împaratului Iulian Apostatul. Vrând să îi batjocorească pe creștii ortodocși, a poruncit stropirea tuturor produselor  din piețele centrale ale Constantinopolului cu sângele jertfit idolilor, în prima săptămână a Postului Mare. Sfantul Teodor, i-a apărut  în vis Arhiepiscopului Eudoxie (360-370),  poruncindu-i acestuia sa-i anunțe pe creștini să nu cumpere nimeni nimic din piață, ci mai degraba să mănânce grau fiert cu miere (coliva).

Grâul fiert, simbolizează trupul celui adormit, hrana principală a tuturor oamenilor fiind grâul din care pregătim pâinea cea de toate zilele. Coliva din boabe de grâu simbolizează și credința noastră în nemurire, în înviere. Aceasta este taina tainelor. Înainte să încolțească și să aducă roadă bună, bobul de grâu trebuie să fie îngropat mai întâi în pământ, să putrezească.

Așa se întâmplă și cu trupul omenesc, mai întâi se îngroapă și putrezește, pentru ca apoi  să învieze întru nestricăciune. Ingredientele dulci din compoziția colivei reprezintă virtuțile sfinților sau ale celor adormiți, precum și dulceața vieții celei veșnice, pe care cel adormit nădăjduim să o dobândească.

Veșnica Pomenire este legătura indestructibilă dintre cei vii și cei adormiți, legănarea colivei cu mâinile este un semn al învierii, asemănător celui din Sfanta Liturghie, când preoții leagănă Sfântul Aer deasupra Darurilor la citirea Crezului până la momentul cuvintelor „Și a înviat a treia zi, după Scripturi”, închipuind cutremurul care a avut loc cu ocazia morții și învierii lui Iisus Hristos (Matei 27, 51).

În afară de rânduiala cunoscută a primelor parastase de 3, 9, 40 de zile, 3 săptămâni, 3, 6, 9 luni, slujba parastasului de un an, la un an și șase luni se mai face și Pristosul, iar apoi se face parastas în fiecare an până la împlinirea celor șapte ani. După cei șapte ani, se pot continua pomenirile cu ocazia sărbătorilor speciale pentru cei adormiți: pomenirea morților, moșii de iarnă, vară și toamnă. Pentru sufletele lor ne putem ruga în fiecare zi, în fiecare Duminică în cadrul Sfântei Liturghii sau Sfinte Sărbători, și nu în ultimul rând, prin săvârșirea faptelor de milostenie în numele și pentru iertarea păcatelor celor plecați la Domnul.

O zi care a trecut fără a face o faptă bună sau o scurtă rugăciune, este o zi pierdută din punct de vedere duhovnicește, spiritual. Să ne străduim a face binele, să ne pregătim calea spre veșnicie, pentru ca trecerea noastră în dimensiunea eternității să ne găsească plini de curaj, acceptare și cel mai important, mântuiți.

Sălindarele sunt slujbe speciale care se oficializează de catre preot în perioada Postului Sfintelor Paști. Numele celor adormiți sunt pomenite în fiecare sâmbătă, în cadul Sintei Liturghii. Aceste slujbe ajută sufletele celor adormiți să se ușureze de greutatea păcatelor, este binele de care nu trebuie să îi lipsim. Înainte de a-mi pierde Tatăl nu prea obișnuiam să mă rog în mod special pentru  cei adormiți. Evit folosirea cuvântului plural ,, morți” pentru că ei nu sunt morți, sunt doar adormiți, până la cea de-a doua venire al Mântuitorului Nostru Iisus Hristos.

Despărțirea de cei mai importanți oameni, ce cei dragi din familie te face să îi iubești mai mult decât se întâmpla înaite de a-i pierde. De cele mai multe ori îi prețuim și le cunoaștem adevărata valoare atunci când nu mai sunt printre noi. Iubirea pentru ei este și rămâne veșnică, neschimbată. Când se întâmplă acest lucru unor cunoscuți sau prieteni încerci să le înțelegi suferința, să le oferi condoleanțe, compasiune însă nu este același lucru, când personal treci prin așa ceva, este cumplit, durerea este amplificată la maxim.

Speranța, alinarea celor triști este învierea din morți, nădejdea că într-o zi se vor reântâlni din nou, cu cei care au plecat poate mult prea devreme. Rugăciunea ușurează sufletele celor adormiți în păcate și pe ale noastre le alină de dor, tristețe. Cinstirea tuturor celor adormiți din toate timpurile, a fraților, parinților, eroilor , martirilor acestui neam să fie pururea în vecii vecilor, spre slava lui Dumnezeu și viața veacului ce va să vie.

Să ne gândim la ei ca la propria persoană, ca și când noi am fi acolo, în lumea ,,de dincolo”, să ne gândim la rugăciune ca la o clipă de odihnă, ca la o scrisoare de dragoste pe care o trimitem de pe pământ la cer, direct în mâinile celor care așteapă cu nerăbdare, ajutorul, respectul și dragostea noastră. Credința, dragostea, nădejdea învierii și a veșniciei este făgăduința adevărului născut, răstignit și înviat a treia zi din morți, Fiul Celui Prea Înalt care a zdrobit boldul morții și ne-a dăruit viață veșnică.

,,Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a Înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.  Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.

Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat, dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre; Şi atunci şi cei ce au adormit în Hristos au pierit.

Iar dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale: Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui, După aceea, sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea.

 „Căci toate le-a supus sub picioarele Lui”. Dar când zice: „Că toate I-au fost supuse Lui” – învederat este că afară de Cel care I-a supus Lui toate. Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie toate în toţi. Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei? De ce mai suntem şi noi în primejdie în tot ceasul? Mor în fiecare zi! V-o spun, fraţilor, pe lauda pe care o am pentru voi, în Hristos Iisus, Domnul nostru.

Dacă m-am luptat, ca om, cu fiarele în Efes, care îmi este folosul? Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri! Nu vă lăsaţi înşelaţi. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune. Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră. Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său. Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor. Sunt şi trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este slava celor cereşti şi alta a celor pământeşti. Alta este strălucirea soarelui şi alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor. Căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.

Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum şi este scris: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă”; Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc.  Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, Deodată, într-o clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi.

Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire. Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?”. Şi boldul morţii este păcatul, iar puterea păcatului este legea. Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos!Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul.

Epistola Sf.Apostol Pavel I Corinteni ,Cap 15, Verset 12-58

Eroismul e arta de a sluji neamul prin sacrificarea ta. Nichifor Crainic

Eroismul nu e decât rezistenţa la sfinţenie. Emil Cioran

Eroi sunt toți acei oameni care îl iubesc pe Dumnezeu, își iubesc neamul și Țara mai presus de propria persoană. Ramona Corbu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *